La ora asta (05 iulie 2016) cand incep sa scriu (lovit de melancolii) povestea asta, subiectul principal al povestii mele (persoana juridica colectiva BAT-Scaieni) e . . . oale si ulcele, la fel ca si multi dintre acei fosti colegi ai mei.
La ora cand incep aceasta poveste, intre mine si punctul geografic in care e situat "garajul BAT" exista, din 2003, un (fel de) zid, gros, care ne tine la o distanta de peste 3500 km,
Ce amintiri mi-au ramas despre acele vremi, numai eu stiu cum le-am conservat.
La rastimpuri (cateva luni, un an, poate si doi) mai ajung pe acasa, si nu cred sa fi fost data in care sa nu fi aterizat, ca din cosmos, pe locul de pe Pamant care se cheama "acasa", si sa nu ma fi abatut si pe la portile garajului si sediului BAT si sa nu-i fi tras pe acolo, vreun oftat.
E imposibil ca prin multitudinea de poze ce am pastrate sa nu am si oaresce poze facute locului, cladirilor BAT-ului, cand oi fi trecut pe acolo dar, in afara de alte, in seara asta imi trecu prin cap sa imortalizez ce oi gasi de imortalizat din ce o mai fi ramas din BAT la ora asta, capturand imaginile obtinute cu "google maps"-ul, si am avut noroc, pentru ca iaca, in 2016, goagalu' afiseaza imagini din 2012, imagini care arata lucrurile mult mai bine decat arata in realitate, azi, pentru ca trecui acum vreo doua-trei luni (prin martie-aprilie) pe la poarta garajului si era vandalizat aproape tot.
In imaginile capturate apar trei persoane in poarta garajului.
Ferice (zic eu) de cine a putut sa isi pastreze locul de munca in BAT pana la acea data (12-13 ani mai mult decat am reusit eu).
Pe masura ce scriu aici, imi vin idei.
Imi vine ideea de a deschide o pagina si in facebook, pe tema asta, sa ne putem reuni macar virtual, persoane pe care valurile vietii le-au separat, in planul real.
Inainte de a scrie titlul acestui "post", am dat o "cautare" pe Google, cu formula "BAT Boldesti Scaieni" si, putine informatii mai gasesti, despre fosta noastra intreprindere.(un clic pe imagine o aduce la o dimensiune vizibila.
Nu cred sa fi existat vreun coleg, printre colegii mei, la inaltimea caruia sa nu imi fi dorit sa ma fi putut ridica si eu.
Dar, omul nu este cum vrea, ci este cum poate.
Sigur ca povestea mea va fi diferita fata de felul in care ar fi scris-o vreun alt coleg, si sigur ca daca din cati am fost, am fi scris fiecare pe rand povestea asta, ieseau tot atatea povesti, cati povestitori s-ar fi asezat la masa ca sa dea, ast "extemporal"
A trecut multa vreme de la 1999, de la ziua cand . . . am aruncat si eu, prosopul.
Iata ca incep cu sfarsitul, incep cu "jurnalul de bord" al ultimei mele luni (luna august 1999) lucrata in BAT.
.
Fara a minimaliza respectul ce l-am avut pentru oricare dintre colegii mei, nu am cum sa neg faptul ca cel mai . . . "in echipa", m-am simtit cu peridocarii )pentru ca traiam impreuna "experiente comune" intr-o masura mai aparte decat experientele comune pe care le traiam asa, cu totii)
Trecusera cateva luni de la prima sarja de ordonante.
Nici eu nu stiusem cum sa fac.
Ma inscrisesem sa plec de la prima ordonanta, apoi am mers la birouri si mi-am retras inscrierea..
Rau era sa ramai (ca si cum te-ai fi agatat ca disperatul), rau era si sa arunci pe apa sambetei o situatie buna/rea, construita cu truda.
Parte din BAT era, juridic vorbind, "bun juridic" apartinand (si) Statului (prin Fondul Proprietatii) dar si fiecaruia dintre actionarii sai (in cote parti oricat de infime, dar in orice caz, mai mari decat "zero".
Am retras atunci cererea, hotarat sa continui.
Dar peridocul meu (1259 si remorca mea) "paraia" rau,
Se rupsese sasiul, il sudasem si, carpeala era carpeala, ceda mereu, prezoanele la remorca mi se radeau la fiecare cursa iar atelierul de la Liliesti ("fabrica" mea, de pana atunci, prezoane) a aruncat si ea prosopul.
Apoi, dupa cum se vede notat in ultima mea "fila de jurnal", nea Vasile Dragomir" a predat masina la inceput de luna august, nu mult dupa aia, Marian Stefan a predat si el masina lui si si-a luat ordonanta, ma simteam din ce in ce mai singur.
Masina imi cazuse (o bagasem in atelierul Bazei si nu mai faceam fata cu banii din salariu sa o ridic din nou pe picioare, cum o ridicasem in atatea alte dati.
Ma simteam cam luat in tarbaca (mesterul Nae ma nominaliza-se pe vreo cinci utilaje, printre care si nu mai stiu ce tractor), incepuse nebuneala de a te sari de pe un utilaj pe altul, nu imi dau seama daca din necesitate-necesitate sau dintr-o dorinta de a te face sa te lasi pagubas.
Problema era ca, cel putin cum a fost in cazul meu, in BAT puteai ramane doar daca puteai intretine o masina in asa fel pe picioare incat sa fie interesanta vreunui beneficiar, iar prin asta sa iti asigure vreun "front de lucru" din care BAT-ul sa castige suficient pentru a-si lua el partea lui si a-ti da si tie, din acel produs, salariul.
In soferia romaneasca de genul celei traite in BAT (si ac celei stiute de pe la colegii de profesie de pe unde mergeam si cumparam piese (ISEM, ITAU, IERO, ICOTS, Carotaj, etc) "economia de piata" a fost impusa soferilor cu mult inainte de a fi admisa economia de piata in sistemul juridic romanesc, in vremurile in care, juridic vorbind, nici unui cetatean roman nu i se putea impune o alta conditie decat cea de "bugetar" (cea de "angajat la Stat").
Dar hai, ca ma iau cu vorba si in loc sa incerc sa o iau in ordine cronologica a lucrurilor, am cam luat-o de-a valma.
Ia sa inchei eu postul asta, aci, si sa deschid un altul, ca sa nu fie un post din asta lung, cat "postul pastelui" ci, mai scurte :). Am sa incerc sa fac o divizare, pe ani, a relatiei mele laborale cu BAT-ul, si abia apoi, la sfarsit, avand materialul pe masa, revin la a ma situa la "ziua de azi".
Pai, ce titluri sa le dau eu posturilor astora?
Hai sa zic, (spre ex): "BAT-ul Scaieni 1988, si eu"., si apoi, tot asa :)
No hay comentarios:
Publicar un comentario