Am fost in acord cu legile transportului dar in dezacord cu modul in care mi s-a impus aplicarea lor.

Din inceputurile relationarii mele cu transportul rutier (fiind ocupatia de "conducator auto" aspiratie personala, unic instrument pentru care in acelasi timp am si reusit sa obtin autorizare sa il folosesc si, in conditii normale de lucru, unicul instrument pe care l-am gasit "compatibil mie" spre a-mi putea castiga, pe principiile competitionale ale oricarei activitati, mentinandu-ma "in pluton", o "cinstita paine") acord cu teoria invatata (normal) inainte de a ma angrena in aceasta activitate, dar m-a izbit din chiar acele inceputuri diferenta dintre (vorba aia) "ce zicea popa, si ce facea popa".

In viata poti ajunge (in cadrul piramidei sociale) din doua . . . trei :) : adica 1) "ordonator" (sau "sef); 2) "subordonat" (executant); 3) "independent".
Iata ca tocmai acum, in 2016, ajung sa ma clarific si sa exprim ce aveam de exprimat, in formulari care imi par mai clarificante decat cele pe care le-am gasit expuse de altii sau care mi-au trecut mie prin cap, pana acum.



Zic asta pentru ca, desi am incercat in cele mai variate moduri sa exprim ce aveam de exprimat, de-abia acum, dupa ce am cautat pe net toate sinonimele si antonimele cuvantului "subordonat", imi veni in minte ca, mai bine decat "expresarea literara" ma va ajuta "expresarea aritmetica"

Am adus mai intai aci doua "capturi", subliniind in ele ce inseamna dupa mine "subordonarea· si cum la romani e saracie in toate (inclusiv in "bazinul de cuvinte" am luat in ajutor si "bazinul spaniol de cuvinte".

Asta ca sa reduc pe cat posibil din eventuale voite sau involuntare rastalmaciri.

Si acum hai sa ma intorc la "expresarea aritmetica". Am auzit cu toti de "principiul unului", si cu toate ca de auzit (banuiesc eu ca .  .) am auzit toti, nu exista dovada unei definitii atat de elocvente (precum celebra formula 2 + 2 = 4) incat sa fim siguri ca toti intelegem prin "principiul unului", acelasi lucru (dandu-i fiecare o "interpretare personala").

Ei bine, cu ajutorul arimeticii eu am sa explic de ce mai sus am spus ca "poti ajunge (in cadrul piramidei sociale) din doua (posibile) . . . trei.


Am spus asta pentru ca de fapt, in cadrul societatii umane sunt doar doua tipuri de entitati juridice: 1) "persoana juridica individuala" si 2) "persoana juridica colectiva".
Ei bine, si aici introduc eu "aritmetica" spunand ca entitatea "persoana juridica individuala" este (mai mult decat) normal sa o percepem ca pe "numarul intreg cel mai natural" (adica "1" sau 100%") in timp ce entitatea "persoana juridica colectiva" este normal sa o percepem ca pe . . . "fractie" (fractie aritmetica).
Astfel, revenind la oile noastre (in transporturi), avem doua forme de entitati:
- A) intreprinderea de transport individuala (sau "conducatorul individual" cum i se spune in Normativa UE a Tahografului";
-  B) intreprinderea de transport colectiva (entitatea rezultata din insumarea unui "angajator" + "un numar n de angajati").

Unde A = 1 si B = 1/x (adica un "A" formeaza singur "un intreg", un "100%", in timp ce in cazul "B", "intregul" este format din "parti procentuale raportate la 1" (unde "numaratorul" este mereu acelasi, invariabil: "1" si unde doar "denominatorul" este variabil (functie de dorinta sau vointa acelui "numarator).
Astfel, entitatea "A" are intotdeauna aceeasi "functie" (si ca in ierarhia militara) cu "B" dar "gradele" le face diferite.
Din punctul meu de vedere, formuland altfel, "A" face (ca "coeficient de importanta) cat "o armata" in timp ce "B" este . . . o armata care face (ca "coeficient de importanta") cat A .

.....................................................................

De copil, de cand incepi la modul mai serios sa te orientezi spre "Ce te faci cand vei fi mare?", necunoscand alta "forma de societate" decat cea in care ma nascusem (si despre care am inteles abia tarziu, "dupa ce m-am facut mare") ca era o "forma de societate, colectiva" si neexistand atunci (nici idee) "intreprinderea individuala", ceea ce imi permiteam visa (si chiar am visat) era sa fac o facultate (dar nici eu nu prea stiam de care, ca nu stiam daca or fi existand spre ex "ingineri auto", ca sa am o asa diploma, dar de lucrat sa lucrez . . . ca sofer :)
Visul meu era, ca sa zic asa, cu vorbele de acuma, sa dispun de "libertate de miscare", sa nu am deasupra mea ceva care sa apartina conceptului "sef", si nici dedesubtul meu, ceva care sa apartina conceptul "subordonat".

Nu am conceput vreodata (nu mi-am dat voie nici macar gandului) "sa poruncesc cuiva" si nici nu am admis, nici macar gandul (ca in practica . . . a fost altceva decat ceea ce mi-am dorit eu) de "a-mi porunci cineva".
La mine idea a fost ca intotdeauna, atat in relatia "de la egal, la egal" (de la o entitate la alta), cat si in relatia "de la numarator la denominator", relatia este "de colaborare", de asumare si de jucare din partea fiecaruia a rolului pe care il are in raportul sau cu altul si nu . . . altfel de relatie.

.......................

Cu gandul asta am pasit la 18 ani, ca "jucator", pe postul de "strungar" in vasta lume a "domeniului laboral".
Din pacate pentru mine, aici era nevoie de o dexteritate cu care nu am prea putut tine pasul.
Profitand de oportunitatea pe care mi-a oferit-o faptul ca am facut in primele 6 lumi de armata "scoala de soferi" si ca am practicat apoi, repartizat fiind la o "unitate operativa", un an si ceva ca "sofer operativ", si observand ca acestui regim de munca i-as putea face fata cu succes, multumind si capra (adica "Societatea") si "varza" (adica, pe mine :) ), odata revenit la "viata civila", am dat-o naibii de strungarie, si am schimbat-o pe soferie.

..................

Nu pot sa neg, o anumita doza de naivitate, venita mai ales din aceea ca nu mi-a fost niciodata teama sa pornesc la intreprinderea a ceva, avand intotdeauna siguranta ca eu pot depasi orice greutate si pot face din orice lucru greu, un lucru suportabil.
Spun asta rememorand niste dialoguri de-ale mele, cu doi "colegi de camin muncitoresc", cu care stateam cand aveam ocazia (mai ales seara) la o tabla, la un sah.
Ei erau, intre ei, veri, si unul era "frezor", "rectificator" (sau cam asa ceva, si lucra cu mine in uzina, in timp ce varul lui era "sofer profesionist".
Eram toti trei cam la 20 - 21 de ani, si "soferul" auzindu-mi gandul (exprimat) imi spunea ca gresesc daca dau o "munca imobila" pe o "munca mobila" (ma rog, folosea el cuvintele astea dar, asta era esenta), ca el ar face bucuros rocada, invers, dar . . . nu ca am avut vreo indoiala de ceea ce spunea, dar eram asa de apropiat de prietenii astia ai mei incat as fi lucrat cu acelasi drag, cu oricare dintre ei.
Asa ca, cum nu muream indurand (cam) acelasi tip de vicisitudini cu unul, in uzina, nu gandeam sa nu pot face si eu fata necazurilor, asa cum si celalalt la randul lui, facea fata, intr-o "unitate de transport".
Ideea pornea mai ales de la faptul ca lipsa mea de dexteritate nu prea ma ajuta sa imi indeplinesc "normele de lucru" in strungarie, pe cand in armata, probasem destul (fusesem sofer pe salvare, avusesem zeci de interventii de toate genurile) si vazusem ca nu se poate sa nu ajung in timp util, si cu marfa intreaga, nu se discuta sa imi ramana misiunea, neindeplinita, vorba militarului "intocmai si la timp".
Nu am intrat in domeniul transporturi, ne-informandu-ma mai intai de . . . cum merg treburile, dar am zis ca . . . acolo unde sunt oameni, orice pot trai ei, pot duce si eu.

...................................
 Asa am ajuns in lumea transportului rutier, in jumatatea anului 1981.
Bucuresti. 1981. Era in toi pregatirile pentru "Universiada de vara" iar eu (imi aduc aminte) mergeam printre sapaturile de la Metrou, incercand sa nu ma pierd prin "Bucale", urmand indicatiile pe care le aveam scrise pe o notita cu "iei tranvaiul "x" de colo pana dincolo, apoi iei tramvaiul "y" de colo pana dincolo, cobori in statie la "Semanatoarea", treci puntea peste Dambovita, cauti poarta nr z si . . . etc"

Nu umblau nici atunci caini cu covrigi in coada, trebuia (asa cum a fost si o sa fie, normal zic eu, intotdeauna), recomandare din partea cuiva.
O vorba acolo, o vorba buna cum se zice, din partea cuiva care, ca sa te recomande, musai sa te cunoasca mai intai.
Vedem si azi, ca nici in lista de facebook, sau in agenda telefonului, nu bagi pe cineva asa, aiurea, nu bagi pe cineva despre a carui biografie, nu afli mai intai, macar un minimum care sa te faca sa il introduci, in lumea ta.

Intreprinderea asta la care am avut si eu "o pila", cum se zice, nu era o intreprindere de transport, propriu zisa, ci o intreprindere de "prospectiuni geologice". Propunerea m-a facut de la bun inceput sa ma cam scarpin in varful capului si sa ma intreb daca sa accept sau nu, dar cum cu strungaria ma cam certasem, am zis . . . "hai, fie asta prima treapta, angajat in Bucuresti sa ma vad eu (te apropiai greu, ca provincial, de capitala, si pe acele vremuri) ca apoi, te mai uiti in stanga, te mai uiti in dreapta si cand gasesti treapta de urcare, mai urci un pas.
De pe vremea aia, nu prea am poze, nu prea am alte date inregistrate decat doar cele oficiale (din "cartea de munca"). Aparatele foto nu erau asa accesibile ca azi, apoi cand aveai aparat nu aveai film, nici gandul nu mi-a fost inca de pe atunci, sa ma folosesc de aparatul foto pentru a pastra poze ca sa fac eu, peste 40-50 de ani, vreun blog :)

Drept e ca, de mic copil, probabil motivat si de exemplele de prin cartile cu navigatie si navigatori, cu exploratie si exploratori, aveam dragul de a-mi tine "jurnale de bord".

Apareau agendele acelea, la inceput de an, si imi era drag sa am "agenda mea", imi era drag sa am al meu "calendar de masa" (cu foi volante) in care sa imi notez diferitele "lucruri uzuale, de tinut minte".
Imi placea sa imi calculez, sa imi programez lucrurile, timpul, ca sa ii pot face o impartire judicioasa, cat sa imi permita sa pot concilia "viata-mi profesionala" cu viata-mi familiala"

Una dintre putinele marturii care mi-au ramas de pe acea vreme, este aceasta poza.
Era "masina mea", era "masina" pe care fusesem angajat (pe care mi se facuse incadrarea), masina pe care o aveam in primire (cu intregul ei "inventar"). Desi e "fosta masina a mea", in foto nu sunt eu, ci un coleg.

Un coleg despre care, in acest moment nu imi aduc aminte cum se numea, desi, ne aveam bine, cum se zice.
Ca tot veni vorba de "inventarul masinii", desi fotografia asta a masinii este de prin 85 (aici eram in ceea ce urma sa devina "Lacul Morii", facand prospectiunile de rigoare) si "inventarul" e de prin 96, ca idee asa, formatul era cam aceleasi (variind cantitatea si calitatea "obiectelor de inventar"

. . . . . . . . .

Cam lunga introducerea mea, fara a apuca sa spun macar, pentru ce alesei acestei postari, titlul pe care il alesei
Pai, cum mie nu mi-a placut niciodata incalcarea "contractului intre parti", eu am dat intotdeauna, tot ce am putut din partea mea, spre a-mi indeplini atributiunile ce (prin contract) imi reveneau, dar nu am gasit decat profitori, carora le intindea-i un deget si . . . iti luau toata mana.

Eu am avut, de mic copil, un comportament sa-i zic asa . . . mai oficial. Adica am avut nevoie sa existe "ordinul scris" in baza caruia sa execut, iar la ordinul scris sa raspund cu "raportul scris".
Astfel, le pui unul sub altul, tragi linie si, cele doua parti ale contractului afla, daca "socoteala" le da cu minus, le da "tandi pe mandi", sau le da cu plus.

Cum insa, si la munca e ca si in armata (cu ierarhii de la soldat pana la "comandantul suprem al armatei) stim cu totii ca nu era suficient sa joci tu corect, ca te putea smecheri, incercand sa profite de tine si de munca ta, daca nu sergentul, atunci sergentul major, daca nu subofiterii, atunci vreun ofiter inferior, si tot asa,
Lucrurile, sunt ele desenate pe hartie, a functiona ca mecanismele la ceasurile elvetiene, cu gand sa poata exista un "control reciproc" (pe de o parte), un "control orizontal" (pe de alta parte) si "un "control ierarhic", sau vertical (pe de-o a treia parte).

Dar, in toate cele se intampla ca si in instalatiile de scurgere, sau ca si in trafic, se "gatuie" bunul mers, ba colo, ba dincolo si daca gandesti "piramida sociala" ca pe un imens "vas de croaziera", si iti dai seama ca tu esti (daca acolo esti "in cala", iar "comandantul suprem" este in cabina sau pe puntea superioara, apoi e mai usor de inteles ca daca "mecanismul" astui "ceas elvetian" nu merge "ca ceasul", daca vrei sa reclami oaresce nedreptati ce ti s-ar face, e stiuta vorba ca "pana la Dumnezeu, te (cam) mananca sfintii".

PS. printre cele mai vechi insemnari privitoare la activitatea mea profesionala sunt aceste insemnari gasite de mine dupa ani si ani (30 de ani) intr-o agenda de-a unui coleg, ramasa in posesia mea.